Richard Bennett ca preot în 1984

Născut în Irlanda, într-o familie de opt persoane, am avut o copilărie fericită şi împlinită. Tatăl meu era colonel în Armata Irlandeză până când s-a pensionat pe când aveam eu vreo nouă ani. În familia noastră ne plăcea să cântăm cu gura, cu instrumentele, şi inter­pretam mici piese de teatru, şi toate acestea într-un cantonament militar din Dublin.

Eram o familie tipică irlandeză romano-catolică. Uneori, tatăl meu îngenunchea lângă pat şi se ruga într-un mod solemn. Mama mea vobea cu Isus în timp ce cosea, spăla vasele sau chiar în timp ce fuma o ţigară. Aproape în fiecare seară îngenuncheam în sufragerie ca să ne spunem împreună rugăciunile (mătăniile). Niciunul dintre noi nu lipsea de la litur-ghia duminicală decât dacă era grav bolnav. Când aveam cinci sau şase ani, Isus Cristos era o Persoană foarte reală pentru mine, dar la fel erau Maria şi sfinţii. Mie îmi mergea ca multor altora din ţări romano-catolice tradiţionale aflate în Europa, America de Sud, precum şi din Filipine, care îi puneau pe aceeaşi treaptă pe Isus, pe Maria şi pe toţi ceilalţi sfinţi. 

Am învăţat catehismul la şcoala iezuită din Belvedere, unde am făcut şcoala primară şi secundară. Ca orice băiat care merge la o şcoală iezu­ită, puteam să spun pe de rost deja înainte de a fi împlinit zece ani „cinci dovezi ale existenţei lui Dumnezeuʺ din Toma de Aquino şi să explic de ce este papa conducătorul singurei Biserici adevărate. Eliberarea sufletelor din purgatoriu era o chestiune serioasă. Am memorat următoarele cuvinte: „Este un gând sfânt şi folositor să te rogi pentru cei morţi ca să fie dezlegaţi de păcate”, deşi nu ştiam ce însemnau aceste cuvinte. Ni s-a spus că papa, ca şi conducător al Bisericii, era cel mai puternic om de pe pământ. Ceea ce spunea el era lege, iar iezuiţii erau oamenii lui de încredere. 

Deşi liturghia se ţinea în latină, încercam s-o frecventez zilnic, pen­tru că eram fascinat de atmosfera misterioasă care era acolo. Ni se spu­nea că liturghia este cel mai important mijloc de a fi pe placul lui Dumnezeu. În plus, eram încurajaţi să ne rugăm sfinţilor, şi aveam sfinţi patroni pentru aproape orice domeniu din viaţă. Eu nu m-am prea rugat lor, cu o singură excepţie: mă rugam sfântului Anton, patronul obiec­telor pierdute, întrucât pierdeam atâtea lucruri...

Când am avut 14 ani am simţit chemarea de a deveni misionar. Totuşi, această chemare nu mi-a influenţat stilul de viaţă din perioada aceea. Anii de la 16 la 18 ani au fost cei mai împliniţi şi mai frumoşi pe care şi-i poate dori cineva. Aveam numai succese atât la şcoală, cât şi pe linie sportivă.

 Trebuia adesea să-mi duc mama la spital cu maşina pentru fizioterapie. În timp ce o aşteptam, am găsit o dată citate într-o carte versetele 29 şi 30 din capitolul 10 al Evangheliei după Marcu: Isus a răspuns şi a zis: Adevărat vă spun: Nu este nimeni care să lase casă sau fraţi sau surori sau mamă sau tată sau copii sau ogoare din cauza Mea şi din cauza evangheliei fără să primească de o sută de ori acum în tim­pul acesta case şi fraţi şi surori şi mame şi copii şi ogoare cu perse­cuţii, iar în epoca viitoare viaţa eternă” Dar pentru că nu aveam nicio idee despre adevăratul mesaj al salvării, am hotărât din acest verset că eram cu adevărat chemat să devin misionar.

Încercarea de a dobândi salvarea prin propriile merite

În 1956 mi-am lăsat familia şi prietenii şi am intrat în ordinul domi­nican. Am studiat opt ani ce înseamă să fii un călugăr, tradiţiile Bisericii, filozofie, teologia lui Toma de Aquino, precum şi o parte din Bi­blie din perspectivă romano-catolică. Puţinul acela care constituia cre­dinţa mea personală era instituţionalizat şi ritualizat în sistemul religios dominican. Dacă voiam să ajung sfânt, am fost învăţat că trebuie să ascult de lege, atât cea bisericească, cât şi cea a ordinului dominican. Am avut multe discuţii cu călugărul Ambrose Duffy, directorul nostru de studii, despre Lege ca mijloc de a obţine sfinţenia. Pe lângă faptul de a deveni „sfânt", eu doream şi să fiu sigur de salvarea eternă. Am memo­rat o parte din ceea ce scrisese papa Pius al XII-lea în enciclica sa Mystici Corporis: „Salvarea multora depinde de rugăciunile şi sacrificiile membrilor corpului mistic al lui Cristos oferite în acest scop". Această concepţie privind salvarea prin suferinţă şi rugăciune este şi mesajul de bază al apariţiilor de la Fatima şi Lourdes, şi eu am căutat să-mi câştig propria salvare, ca şi pe cea a altora printr-o asemenea suferinţă şi rugă­ciune. În mănăstirea dominicană din Tallaght, Dublin, am făcut multe isprăvi deosebit de grele ca să-mi câştig sufletul, cum ar fi duşuri reci în mijlocul iernii şi autoflagelarea cu un lanţ subţire de oţel. Ambrose Duffy ştia ce făceam, propria lui viaţă austeră a întărit convingerea pe care au trezit-o în mine cuvintele papei. Cu disciplină şi hotărâre, am studiat, m-am rugat, am făcut penitenţă şi am încercat să ţin cele Zece Porunci şi mulţimea de reguli şi tradiţii ale ordinului dominican.

Pompă exterioară - goliciune interioară

În 1963, la vârsta de 23 de ani, am fost hirotonisit preot romano-catolic şi m-am înscris la Universitatea Angelicum din Roma ca să-mi sfârşesc studiul început în privinţa lui Toma de Aquino. Totuşi, acolo am avut dificultăţi atât cu pompa exterioară, cât şi cu goliciunea interioară. Ima­ginea pe care mi-o făcusem de-a lungul anilor despre Sfântul Scaun şi despre oraşul sfânt pe baza lecturilor mele nu semăna absolut deloc cu

 ceea ce aveam în faţa ochilor. Oare era cu adevărat vorba des-pre acelaşi oraş? La Universitatea Angelicum am constatat cu groa-ză că sute de studenţi care năvă-leau dimi­neaţa la cursuri nu pă-reau in­teresaţi de teologie. Am ob­servat că unii citeau revistele Time şiNewsweek în timpul ore-lor. Cei ce păreau să asculte cu atenţie ceea ce li se preda erau interesaţi doar de obţinerea unor poziţii mai înalte în ierarhia romano-catolică din ţările lor de baştină.

Într-o zi m-am dus să mă plimb în Colosseum, ca să calc pământul pe care se vărsase sângele atâtor martiri creştini. În timp ce mă apropiam de arenă, am încercam să-mi imaginez acei bărbaţi şi femei care Îl cu­noşteau aşa de bine pe Cristos şi care erau atât de copleşiţi de iubirea Lui, încât erau dispuşi plini de bucurie să fie arşi pe rug sau mâncaţi de animale sălbatice. Totuşi, plăcerea acestei experienţe mi-a fost stricată, deoare­ce când m-am întors la staţia de autobuz am fost insultat de nişte băieţi care şi-au bătut joc de mine strigându-mi nişte cuvinte urâte. Am simţit că făceau aceasta nu pentru că eram de partea lui Cristos ca primii creş­tini, ci pentru că au văzut în mine sistemul romano-catolic. Mi-am scos repede din minte acest contrast, totuşi ideea pe care mi-o făcusem des­pre Roma ca fiind un oraş minunat a dispărut rapid. 

 Într-o noapte m-am rugat timp de două ore la altarul bisericii San Clemente. Când mi-am amintit acolo de chemarea la viaţa de misionar şi la promisiunea „însutită" din Marcu 10:29-30 pe care o simţisem ca băiat, m-am hotărât să renunţ la titlul academic pe care îl doream prin studiul teologiei lui Toma de Aquino. Nu era o decizie uşoară, dar după rugăciune îndelungată am fost sigur că am decis corect.Preotul care era conducătorul lucrării mele de diplomă n-a vrut să-mi accepte decizia. Ca să-mi uşureze obţinerea titlului, mi-a oferit o lucra­re scrisă cu câţiva ani mai înainte. El a spus că o puteam folosi ca a mea proprie şi că trebuia doar să o susţin şi oral. Lucrul acesta mi-a întors stomacul pe dos. Am simţit că această ofertă este la fel de păcătoasă ca ceea ce văzusem în urmă cu câteva săptămâni în parcul oraşului: nişte prostituate elegante încălţate cu cizme negre de piele. Am rămas la de­cizia mea şi am părăsit universitatea la un nivel academic obişnuit, fără grad special. Nu la mult timp după aceea am primit ordin să plec ca mi­sionar în Trinidad, Caraibe.

Mândria vine înaintea căderii

În 1 octombrie 1964 am ajuns în Trinidad şi timp de şapte ani am avut succes, din perspectivă romano-catolică, îndeplinindu-mi toate îndatoririle şi făcându-i pe mulţi oameni să vină la liturghie. Prin 1972 eram destul de implicat în „mişcarea de înnoire catolico-carismatică".

La o adunare de rugăciune din luna martie a acelui an I-am mulţumit Domnului că eram un preot aşa de bun şi am cerut ca, dacă era voia Lui, să mă umilească pentru a fi şi mai bun. Mai târziu în aceeaşi seară am căzut de pe o scară şi am fost dus la spital cu fracturi la ceafă şi în mai multe lo­curi ale coloanei vertebrale. Fără acest accident care mi-a pus viaţa în pericol mă îndoiesc că aş fi ieşit vreodată din starea mea de mulţumire de sine.

 Acum, când în durerile mele am stri­gat la Dumnezeu, rugăciunile pe care învăţasem pe de rost nu mi-au fost de niciun folos. În durerile pe care le aveam în săptămânile de după accident am început să găsesc ceva mân-gâiere în rugăciunea personală la Dumnezeu. Am renunţat să mai spun rugăciunile din breviar (cartea oficială de rugăciuni destinate clerului Bisericii romano-catolice) şi mătăniile, şi am început să mă rog folosind părţi din Biblie. Această schimbare nu s-a făcut de la o zi la alta. Nu cunoşteam Biblia, şi puţinul pe care îl învăţasem despre ea de-a lungul anilor nu-mi întărise încrederea în ea. Studiile făcute de mine în filo­zofie şi teologia lui Toma de Aquino nu m-au ajutat mai departe. Acum când Îl căutam pe Domnul în Biblie eram la fel de dezorientat ca unul care a intrat într-o pădure mare şi întunecoasă fără să aibă hartă.

În parohia la care am fost trimis spre sfâr-şitul anului lucra un preot dominican care fusese mult timp pentru mine ca un frate. Trebuia să lucrăm timp de peste doi ani în parohia Pointe-a-Pierre, căutându-L pe Dumnezeu cât de bine puteam. Am citit, am studiat, ne-am rugat împre­ună şi am încercat să punem în practică învăţătura Bisericii. Am fondat comunităţi în mai multe sate. Din punct de vedere romano-catolic aveam mult succes. Mulţi oameni asistau la liturghie. Catehismul era predat în multe şcoli, inclusiv şcoli publice.

 Eu mi-am continuat studiul biblic perso-nal, dar el a avut prea puţin efect asupra lu-crării pe care o făceam, ci mi-a arătat mai degrabă cât de puţin ştiam cu adevărat despre Domnul şi despre Cuvântul Său. În acest timp, versetul din Filipeni 3:10 a devenit dorinţa inimii mele: „Ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Sale”.În epoca aceea, mişcarea catolico-carismatică creştea cu putere, şi noi am introdus-o în aproape toate satele noastre. În acest context au venit la noi câţiva creştini din Canada ca să ne şcolarizeze. Am învăţat multe de la ei, mai ales în ce privea rugăciunea pentru vindecarea fi­zică. Tot ce spuneau ei era foarte orientat spre experienţă, dar a fost o adevărată binecuvântare când am dobândit prin ei o mai mare încredere în autoritatea Bibliei. Am început să compar între ele versete biblice şi, când citam un pasaj biblic, dădeam capitolul şi versetul.

 Un text pe care îl foloseau canadienii era Isaia 53:5: „Prin rănile Lui am fost vindecaţi”. Când am studiat cu de-amănuntul acest capitol, am desco-perit că Biblia se ocupă aici de problema păcatului şi de pedeap­sa purtată în locul celor care au păcătuit. Cristos a murit în locul meu. Deci era ceva greşit să încerc să-mi ispăşesc singur păcatul sau să ispă­şesc singur cel puţin o parte de pedeapsă. „Dar dacă este din graţie, nu mai este din fapte...” (Romani 11:6). „Noi toţi rătăceam ca nişte oi, fie­care îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a aruncat toată vina noastră asupra Lui” (Isaia 53:6).

 Mie îmi dădea bătaie de cap mai ales următorul păcat: orgoliul. Mă ener-vam repede când aveam de-a face cu oamenii. Uneori strigam la ei. Chiar dacă am cerut iertare pentru purtarea mea greşită, nu eram totuşi conştient că sunt un păcătos prin natură şi că port în mine păcatul ca moştenire de la Adam. Adevărul biblic este acesta: „După cum este scris: Nu este niciun om drept, nici măcar unul” şi: „Toţi au păcătuit şi duc lipsă de gloria lui Dumnezeu” (Romani 3:10,23). Biserica Romano-catolică, dimpotrivă, mă învăţase că depravarea omului - numită şi „păcatul originar” - îmi fusese spălată cu ocazia botezului meu ca su­gar. În mintea mea mă ţineam în continuare de această concepţie, dar în inimă ştiam exact că natura mea depravată nu fusese învinsă de Cristos. Prin urmare, versetul „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Sale” din Filipeni 3:10 continua să fie dorinţa inimii mele.

Ştiam că fără puterea lui Cristos nu puteam trăi viaţa creştină. Astfel, am lipit acest text pe bordul maşinii mele şi în alte locuri vizibile. Dorul de a-L cunoaşte pe Cristos m-a motivat să-L caut, iar El, Dumnezeul fidel, a permis să găsesc răspuns.

Autoritatea Sfintei Scripturi

Mai întâi am descoperit că Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, este per­fect şi fără greşeală. Fusesem învăţat că Biblia este relativă şi că fideli­tatea Cuvântului e îndoielnică în multe domenii. Acum am început să înţeleg că puteam cu adevărat să mă încred în Biblie. Cu ajutorul unei concordanţe am aflat ce spune Biblia despre ea însăşi. Am descoperit că Biblia afirmă lim-pede că este de origine divină şi că afirmaţiile ei au valabilitate absolută. Ea e fără greşeală şi este adevărată în istoria din ea, în promisiunile făcute de Dumnezeu, în profeţiile din ea, în porunci­le ei morale şi în învăţăturile privitoare la viaţa creştină. „Toată Scrip­tura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru corectare, pentru edu-care în dreptitudine, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie pregătit, complet echipat pentru orice lucrare bună” (2.Timotei 3:16-17).

Am făcut această descoperire în timpul unei călătorii la Vancouver (Canada) şi Seattle, statul Washington. În timp ce eram în Seattle am fost rugat să vorbesc la biserica catolică Sf. Ştefan. Mi-am ales ca temă autoritatea absolută a Cuvântului lui Dumnezeu. A fost pentru prima da­tă că înţelegeam acest adevăr şi vorbeam despre el. La întoarcerea mea la Vancouver am ţinut aceeaşi predică în faţa a peste patru sute de per­soane. Stăteam înaintea lor cu Biblia în mână şi explicam: Biblia, Cu­vântul lui Dumnezeu, este autoritatea absolută şi finală în toate chestiu­nile de credinţă şi morală.

Trei zile mai tîrziu, arhiepiscopul de Vancouver, James Carney, mi-a trimis vorbă să mă duc în biroul lui. Mi-a interzis în mod oficial să mai predic în arhidioceza lui. Mi-a spus că pedeapsa ar fi trebuit să fie mai severă dacă n-ar fi fost scrisoarea de recomandare pe care mi-o trimi­sese Anthony Pantin, arhiepiscopul meu. Curând după aceea m-am întors la Trinidad.

Cine are dreptate: Biserica sau Biblia?

Pe când eram încă preot în Pointe-a-Pierre, lui Ambrose Duffy, fostul meu pedagog aspru de pe timpul studenţiei, i s-a cerut să mă ajute. Tim­purile se schimbaseră. După câteva greutăţi iniţiale am devenit prieteni buni. Am împărtăşit cu el ceea ce descopeream. El a ascultat şi a co­mentat cu mult interes, dorind să-mi înţeleagă motivaţia. Eu vedeam în el o persoană de legătură cu fraţii mei dominicani şi chiar cu cei din ca­sa arhiepiscopului. Când a murit brusc din cauza unui atac de cord, am fost foarte îndurerat. Îl văzusem pe Ambrose ca pe unul care mă pu­tea ajuta să dezleg marea dilemă, Biserică sau Biblie, cu care mă lup­tam. Sperasem că el va putea să-mi explice mie şi pe urmă fraţilor mei dominicani adevărurile cu care mă luptam. Am predicat la înmormântarea lui, plin de o disperare profundă.

Am continuat să cer în rugăciune ceea ce se spune la Filipeni 3:10: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui”, dar pentru a afla mai multe despre El trebuia mai întâi să aflu despre mine că eram păcătos. Am văzut din Biblie (l.Timotei 2:5) că rolul de mediator pe care îl aveam ca preot - exact ceea ce susţine Biserica Romano-catolică, dar exact opusul a ceea ce susţine Biblia - era greşit. Mă bucuram cu adevărat ca oamenii să se uite în sus la mine şi, într-un anumit sens, să fiu idolatrizat de ei. Îmi justificam păcatul spunând că, la urma urmelor, dacă aceasta susţine cea mai mare Biserică din lume, atunci cine sunt eu s-o pun sub semnul întrebării? Totuşi, lupta din mine se ducea mai departe. Mi-am dat seama treptat că este păcat s-o venerezi pe Maria, pe sfinţi şi pe preoţi. Dar cu toate că doream să renunţ la Maria şi la sfinţi ca mediatori, nu pu­team renunţa la preoţie, căci în ea îmi investisem întreaga viaţă.
 

Anii luptei decisive

Maria, sfinţii şi preoţia erau doar o parte neînsemnată a luptei enor­me pe care o aveam de dat. Cine era stăpânul vieţii mele: Isus Cristos 

în Cuvântul Său, sau Biserica Romano-catolică? Această între­bare supremă făcea ravagii în mine mai ales în ultimii mei şase ani ca preot în parohia Sangre Grande (1979-1985). Faptul că Biserica Romano-catolică era instanţa supremă în toate chestiunile de credinţă şi morală îmi fusese pro­fund întipărit în minte încă din copilărie. Părea imposibil să pot gândi altfel vreodată. Biserica Romano-catolică nu era numai instanţa supremă, ci şi „Sfânta Mamă”. Cum puteam eu vreodată să mă pun contra „Sfintei Mame”, eu, care eram slujitorul ei oficial, care îi administram sacramentele şi îi îndem­nam pe oameni să-i fie fideli?

În 1981, în timp ce participam la un seminar de înnoire parohială în New Orleans, m-am rededicat servirii Bisericii Romano-catolice. To­tuşi, când m-am întors în Trinidad şi m-am confruntat din nou cu pro­blemele de zi cu zi, am început să mă întorc la autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. În final, tensiunea din interiorul meu a luat forma unei lupte decisive. Uneori socoteam Biserica Romano-catolică ca fiind cea mai înaltă autoritate, alteori consideram că autoritatea Bibliei este su­premă. Am suferit în aceşti ani nu numai sufleteşte, ci am avut mari probleme şi cu stomacul. Ar fi trebuit de fapt să ştiu că este imposibil să serveşti doi stăpâni.

Funcţia mea cerea să pun autoritatea absolută a Cuvântului lui Dum­nezeu sub autoritatea mai înaltă a Bisericii Romano-catolice. Incompa­tibilitatea dintre cele două se vede în exemplul celor patru statui ale bi­sericii de la Sangre Grande. Am înlăturat şi distrus statuile sfântului Francisc şi sfân-tului Martin, pentru că a doua porun-că a lui Dumnezeu spune: ,,Să nu-ţi faci chip cioplit” (Exod 20:4). To-tuşi, cînd am vrut să îndepărtez şi statuile Mariei şi ale Inimii Sfinte au apărut proteste, care au avut ca ur-mare faptul că le-am lăsat unde erau, deoarece cea mai înaltă autoritate, adică Biserica Romano-catolică, spune în legea ei (Ca­nonul 1188): „Practica expunerii unor statui sfinte în biserici ca să fie venerate de credincioşi trebuie să fie menţinută”. N-am observat că ceea ce încercam să fac era să pun poruncile oamenilor deasupra Cuvântului lui Dumnezeu.

Eu însumi vinovat

Deşi învăţasem deja că Cuvântul lui Dumnezeu are valabilitate abso­lută, mă străduiam încă din răsputeri să mă ţin strâns de faptul că autori­tatea Bisericii Romano-catolice stă deasupra celei a Cuvântului lui Dumnezeu, chiar în domenii în care Biserica Romei afirmă opusul a ceea ce scrie în Biblie. De ce a durat această luptă aşa de mult în cazul meu? Primul motiv era chiar persoana mea. Dacă aş fi recunoscut că Biblia are autoritatea cea mai mare, atunci ar fi trebuit să recunosc şi faptul că rolul meu preoţesc de mediator nu putea continua în lumina acestei autorităţi. Nu voiam să renunţ totuşi la această poziţie scumpă mie.

În al doilea rând, încă nu-mi pusesem niciodată activităţile preoţeşti sub semnul întrebării. Creştini din ţările transatlantice veneau la noi la liturghie, ne vedeau uleiul sfânt, apa sfinţită, medaliile, statuile, odăjdiile, ritualurile şi nu exprimau nimic critic faţă de ele! Modul impunător în care se desfă-şura serviciul religios, simbolurile, muzica şi gustul ar­tistic al Bisericii Romano-catolice îi fermecase. Tămâia nu numai că are un miros puternic, ci şi vrăjeşte în mod misterios mintea.

Clipa convertirii

În toţi cei 22 de ani ai vieţii de preot n-am fost provocat decât o sin­gură dată de un creştin adevărat. Era o femeie, şi ea mi-a zis într-o zi: „Voi cato-licii aveţi o formă exterioară de evlavie, dar îi negaţi puterea care vine din credinţa în Dumnezeu”. Aceste cuvinte m-au neliniştit destul de mult, căci ţineam la lumânări, la drapele, la muzica plăcută poporului, la chitare şi la tobe. Şi probabil că niciun alt preot de pe toa­tă insula Trinidad nu avea odăjdii şi pelerine în culori atât de vii ca mine. Era evident că n-am transpus în faptă ceea ce recunoscusem.

În octombrie 1985, graţia lui Dumnezeu a învins minciuna în care încercam să trăiesc. Mă dusesem în Barbados ca să mă rog în privinţa compromisului în care mă forţam singur să trăiesc. Mă simţeam cu ade­vărat prins în capcană: Cuvântul este cu adevărat absolut, trebuia să ascult numai de el - dar înaintea aceluiaşi Dumnezeu îmi făcusem juruinţele de ascultare faţă de autoritatea supremă a Bisericii Romano-catolice. În Barbados am citit o carte în care se explica sensul biblic al Bi­sericii ca şi „comunitate a credincioşilor”. În Noul Testament nu există nicio aluzie la o ierarhie bise- ricească. În el nu există un cler care să domnească peste laici. Mai degrabă, aşa cum a declarat Însuşi Domnul: „Căci unul singur este Învăţătorul vostru, Cristos, şi voi toţi sunteţi fraţi” (Matei 23:8).

Când am văzut acum şi am înţeles că „Biserică” înseamnă comuni­tatea oamenilor credincioşi, am avut libertatea să mă desprind de Bise­rica Romano-catolică ca autoritate supremă şi să mă încred în Isus Cristos ca Domn al meu.

Martorii evangheliei graţiei

Creştinii care în 1972 mă atenţionaseră cu privire la faptul că Domnul ne poate vindeca corpul mă ajutaseră încă şi mai mult când îmi explica­seră pe ce bază puteau nişte oameni păcătoşi să-şi clarifice situaţia cu Dumnezeu. Biblia arată fără echivoc că lucrul acesta este posibil numai şi numai pentru că Isus a murit pe cruce în locul nostru. Nu pot expri­ma mai bine lucrul acesta decât prin cuvintele din Isaia 53:5: ,,Dar El a fost străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noas­tre; pedeapsa care ne dă pacea a fost asupra Lui, şi prin rănile Lui am fost vindecaţi”. Aceasta înseamnă că Cristos a suferit în locul meu ceea ce ar fi trebuit să sufăr eu ca pedeapsă pentru păcatele mele. Dacă mă încred în Isus ca Înlocuitor sau Substitut al meu, atunci pot să vin îna­intea Tatălui ceresc. Isaia a scris lucrul acesta cu 750 de ani înainte de crucificarea Domnului nostru. Şi, curând după aceea, Petru a confirmat: El Însuşi a purtat păcatele noastre în corpul Său pe lemn, ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptitudine; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1.Petru 2:24). Întrucît am moştenit de la Adam natura păcătoasă, toţi am păcătuit şi ducem lipsă de gloria lui Dumnezeu. Cum este oare posibil ca - altfel decât prin Cristos - să stăm înaintea unui Dumnezeu sfânt şi să putem mărturisi că El a murit atunci când ar fi tre­buit să murim noi? Numai prin credinţă putem pricepe că Cristos a de­venit Înlocuitorul sau Substitutul nostru - că El a purtat în locul nostru pedeapsa pentru păcatele noastre. El, Cel fără păcat, a fost crucificat pentru mine, păcătosul. Aceasta e adevărata evanghelie, Vestea Bună. 

Totuşi, este oare suficient doar să crezi? Da, credinţa autentică e sufi­cientă. Iar o credinţă autentică, operată de Dumnezeu îşi va arăta şi roadele: „Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte ca să um­blăm în ele” (Efeseni 2:10).

A ne pocăi înseamnă că noi - în puterea lui Dumnezeu - ne abatem de la modul nostru de viaţă de mai înainte şi de la păcatele noastre. Aceasta nu înseamnă că nu mai suntem în stare să păcătuim, ci faptul că poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu a devenit alta. Dacă păcătuim din nou, aceasta este o problemă care tulbură relaţia cu Tatăl nostru, dar care poate fi rezolvată. Prin această problemă nu ne putem pierde po­ziţia de copii ai lui Dumnezeu, căci această poziţie, în care am fost aşezaţi prin Cristos, este invariabilă.

În Evrei 10:10 se spune aşa de minunat:,,În această voie suntem sfinţiţi odată pentru totdeauna prin ofranda corpului lui Isus Cristos”. Lucrarea încheiată a Domnului Isus Cristos pe cruce este deplin suficientă. Dacă îţi pui întrega încredere numai şi numai în această lucrare făcută odată pentru totdeauna, în tine va începe ceva cu totul nou, o viaţă nouă născută de Spiritul lui Dumnezeu. Atunci te vei naşte din nou - din Dumnezeu.

Astăzi

„Faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte ca să umblăm în ele “ înseamnă în cazul meu că astăzi activez ca evanghelist. Locuiesc în apropiere de Austin, statul american Texas.

Ceea ce scrie Paul în Romani 10:1-2 despre concetăţenii lui evrei spun eu despre semenii mei catolici, pe care îi iubesc din toată inima: ,,Dorinţa inimii mele şi cererea mea la Dumnezeu pentru ei este ca să fie salvaţi. Căci depun mărturie despre ei că au zel pentru Dumnezeu, dar nu după cunoştinţa corectă”. Cunoştinţa lor nu se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe tradiţia bisericească. Când cineva vede devotamentul şi urgenţa cu care unii dintre călugării şi călugăriţele noas­tre din Filipine şi din America de Sud îşi trăiesc religia, atunci poate înţelege strigătul inimii mele: „Doamne, dă-ne compasiune ca să înţe­legem suferinţele şi chinurile pe care le suportă unii dintre călugării şi călugăriţele noastre ca să-Ţi fie pe plac”. Dacă înţelegem durerea din inima catolicilor vom simţi dorinţa de a le aduce Vestea Bună că Isus Cristos Şi-a încheiat deja lucrarea pe cruce.

Mărturia mea arată cât de greu a fost pentru mine ca romano-catolic să renunţ la tradiţia bisericească, dar când Domnul o cere în Cuvântul Său, atunci trebuie s-o şi facem. „Forma de evlavie” pe care o are Bi­serica Ro-mano-catolică face să-i fie foarte greu unui romano-catolic să recunoască adevărata problemă. Fiecare om trebuie să stabilească clar prin ce autoritate cunoaştem adevărul. Roma pretinde că adevărul poate fi cunoscut numai prin autoritatea ei. În Codexul dreptului canonic pu­blicat în 1983 în timpul papei Ioan Paul al II-lea scrie la Canonul 212, paragraful 1: „Credincioşii, conştienţi de propria lor responsabilitate, sunt obligaţi de supunerea creştină să urmeze ceea ce păstorii spirituali, ca reprezentanţi ai lui Cristos, declară în calitate de învăţători ai cre­dinţei sau decid în calitate de conducători ai Bisericii”. Totuşi, potrivit Bibliei, însuşi Cuvântul lui Dumnezeu este autoritatea pe baza căreia se poate cunoaşte adevărul. Nenumăratele tradiţii inventate de oameni i-au făcut pe Reformatori să ia ca deviză: „Numai Scriptura, numai prin credinţă, numai din graţie, numai în Cristos şi numai lui Dumnezeu toată gloria”.

De ce scriu toate acestea

Îţi împărtăşesc aceste adevăruri ca să poţi cunoaşte calea lui Dumne­zeu de salvare. Cea mai mare greşeală a mea ca romano-catolic a fost aceea de a crede că putem răspunde cumva cu forţele proprii la ajutorul pe care ni-l oferă Dumnezeu ca să fim drepţi înaintea Lui. Această pre­supunere eronată pe care mulţi dintre noi am păstrat-o ani de zile este definită în Catehismul Bisericii Catolice (1994, paragraful 2021): „Graţia este ajutorul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să răspundem vocaţiei noastre de a deveni copiii Săi adoptivi...”

Această presupunere existentă în subconştientul meu m-a ţinut legat fără să-mi dau seama de o învăţătură pe care Biblia o condamnă tot mereu. O asemenea definiţie a graţiei nu este altceva decât o lucrare ome­nească inte-ligent născocită. Afirmaţia unitară a Bibliei sună dimpotrivă că îndreptăţirea unui om înaintea lui Dumnezeu se face ,,fără fapte” (Romani 4:6), ,,fără faptele Legii” (Romani 3:28),„nu din voi - este darul lui Dumnezeu; nu din fapte...” (Efeseni 2:8-9).

Cine degradează graţia la un „ajutor” care îi face pe oameni în stare să contribuie la salvarea lor neagă adevărul biblic: ,,Dar dacă este din graţie, nu mai este din fapte, altfel graţia nu mai este graţie... “ (Ro­mani 11:6). Mesajul biblic simplu este că „darul dreptitudinii” e un dar fără plată, un cadou al Domnului Iesus Cristos, care este întemeiat nu­mai pe sacrificiul Său total şi deplin suficient. „Căci dacă prin greşeala unuia singur a domnit moartea prin el singur, cu atât mai mult cei care au primit prisosul graţiei şi darului dreptitudinii vor domni în viaţă prin Acela singur, Isus Cristos!” (Romani 5:17). Aşa cum a spus În­suşi Cristos, El a murit şi Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45). Tot El a mai spus: ,,Acesta este sângele Meu, cel al Noului Legământ, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor “ (Matei 26:28). Iar Petru adevereşte: „Cristos a suferit o singură dată pentru păcate, Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumne­zeu” (1.Petru 3:18). Predica lui Paul poate fi rezumată astfel: „Căci pe Cel care n-a cunoscut păcatul L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să de­venim dreptitudinea lui Dumnezeu în El” (2.Corinteni 5:21). Acest ade­văr, iubite cititor, îţi este prezentat în Biblie într-un mod pe care să-l înţelegi. Singurul lucru la care îi cheamă Dum-nezeu acum pe oameni este acesta: „Pocăiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (Marcu 1:15; com­pară şi cu Fapte 17:30).

Lucrul cel mai greu pentru nişte catolici care, ca şi mine, au supt ca să zicem aşa religiozitatea din laptele mamei este întoarcerea (conver­tirea) de la propriile merite. Gândirea ne-a fost influenţată hotărâtor de „merite”, de „contribuţii”, de întrebarea „sunt oare destul de bun?” Totuşi, darul dreptitudinii în Cristos Isus îl putem primi numai cu mâinile goale. A refuza să primeşti darul graţiei lui Dumnezeu este acelaşi păcat pe care l-au comis evreii religioşi de pe timpul lui Paul: „Căci întrucât n-au cunoscut dreptitudinea lui Dumnezeu şi au căutat să-şi sta­bilească propria lor dreptitudine, nu s-au supus dreptitudinii lui Dum­nezeu” (Romani 10:3).

Pocăieşte-te şi crede în evanghelie!

Richard Bennett locuieşte cu soţia sa Lynn în Del Valle, Texas, USA. El întreprinde multe călătorii în interiorul şi în afara Statelor Unite pen­tru a ţine conferinţe şi are grijă şi de site-ul de internet www.bereanbeacon.org care oferă în mai multe limbi texte şi material audio-vizual pri­vind deosebirea dintre Biserica Romano-catolică şi mesajul Bibliei. Cea mai mare dorinţă a lui Richard Bennett este aceea de a conduce încă mulţi oameni, mai ales catolici şi în special preoţi, la Domnul şi Salvatorul său Isus Cristos.